4 Mai 2011: Ziua Școlii- Structură„ Vlad Mușatescu”, Găgeni- Păulești

  4 Mai 2011 este data la care, întâia oară, am sărbătorit- alături de colegii din aceast edificiu al cunoașterii„(…)cu prichindeii. Care învaţă în şcoala de lîngă mine, chiuind şi ciripind cît îi ziua de lung.” ( Vlad Mușatescu, Expediţia Nisetrul 2) Ziua Școlii „Vlad Mușatescu” Găgeni, Ziua Porților Deschise.

      Este un moment special, de sarbatoare,  pentru  comunitate,  pentru sat,  pentru o Școala înființată în anul 1907,  cu o istorie de peste un veac, cu o istorie de care este mândră și care se dorește continuată în noi pagini de existență prin actuale și viitoare generații de elevi și de cadre didactice.

     Este o zi a aducerii aminte. Ne amintim de cei care, cu dragoste de dascăli au luminat cu grijă părinteasca copiii satului : Aurel şi Elena Ianculescu, Nicu Vasile, Nina Ivanov, Piţa Ioan,  Elena Dinu,  Aurelia Apostol, Marcel Tatu, Constantin Vieru, Popa Anca, Ilie Doru ne privesc din ceruri.  Piţa Georgeta, Marinescu Elena, Pântea Margareta, Ilie Aurelia, Geacu Elena, Purghel Ioana, Vasilache Florica, Mateescu Ecaterina, Georgeta Rădulescu, Brânzan Lucreţia, Dumitrescu Ioana, Brumaru Lucreţia, Toma Octavian, Manolescu Vasile sunt  astăzi alături de noi, ne bucurăm de prezența lor și le arătăm dragostea și recunoștința noastră. (Coordonator al instituției, prof. Ovidiu Rădulescu)

           Probabil sunteți curioși de ce poartă școala acest nume? Iată de ce.

         Vlad Mușatescu( născut la Pitești- Argeș, 4 mai 1922), personalitate remarcabilă a literaturii române, din 1984 se  stabilește în satul Găgeni, unde va trăi și va crea până la în martie 1999, an în care trece în neființă.

        Imagini de la sărbătoare puteți viziona aici: http://scoalagageni.wordpress.com/ziua-scolii-2011/


INTERVIU CU MAESTRUL VLAD MUŞATESCU – realizat de Dumitru Hurubă( iulie 4, 2007)

Dumitru Hurubă: Stimate maestre Vlad Muşatescu, vreau să începem discuţia noastră cu o întrebare care mă frământă de mai multă vreme: de ce locuiţi la Găgeni?
Vlad Muşatescu: Pe mine, întrebarea care mă frământă la ora actuală s-a transformat într-un coşmar ce dăinuie de aproape cincisprezece ani. Respectiv, de când mi-a fost demolată, de Ion Teleagă, zis Dincă, ferma mea agro-literară de la Tâncăbesti. Iar de-atunci, noapte de noapte, îmi visez în alb-negru livada celor 98 de pomi, via, grădina şi casa părintească. Unde mi-am scris aproape toate cărţile, în forma lor finală. Noroc că am găsit un om de mare omenie, şi bună credinţă, pe Gheorghe Petrache, “Petrăchiţă” (pentru mine), primarul din Păuleşti, sat Găgeni, care, laolaltă cu Tăntica, nevastă-sa, ne-a ajutat enorm. Pe mine şi pe bulgăroaica de Pencke, soţie autentică şi cu vechime în muncă, să ne oploşim în sătucul de sub poalele Cocosăştilor. Iar astăzi am iarăşi, la scară mai redusă, livadă, vie şi grădină plus, asta-i de la mine înţeles, casă. Unde vin de mă caută aceiaşi prieteni scriitori care mă cătau şi la Tâncăbeşti. Din păcate unii, numai în zilele dedicate amintirilor. Căci au emigrat. Spre ceruri. Cum au făcut-o Radu Tudoran, Geo Bogza, Titus Popovici, Francisc Munteanu sau Stelian Gruia şi Gheorghe Tomozei. La ora actuală, toţi, inclusiv autorul, populează paginile romanelor mele. Printre care, Petrăchiţă nu-i chiar cel din urmă. De-ar fi mai tânăr l-aş înfia. Fiindcă-i brici de deştept. Întocmai ca şi eventualul tată adoptiv…
D.H.: Vroiam să vă întreb câteva lucruri autobiografice, dar sună comunistic şi demodat, aşa că: spuneţi-mi câte ceva despre curriculum vitae-ul dumneavoastră…
V.M.: Când aud de „curriculum vitae”, măi mă apucă pandaliile. La fel şi când mi se pomeneşte despre telefonie digitală (care merge mai prost decât cea manevrată manual). Datele mele autobiografice, ca şi cele auto (adică referitoare la maşinile mele, pe care le-am avut?), se pot găsi în orice roman al meu. Unde, pretutindeni sunt prezent. Ca personaj, ca autor, ca orice doriţi. Deci, lăsăm lucrurile să rămână aşa cum am stabilit!
D.H.: În general, personajele cărţilor dumneavoastră sunt îndrăgite… Aveţi cumva o reţetă după care le construiţi?
V.M.: Personajele cărţilor mele au existat, mai există chiar în realitate, fiindu-mi furnizate de viaţă, aici contribuind şi familia personalităţii subsemnatului.
D.H.: Trec de la una la alta: puteţi să mi-l desenaţi în câteva cuvinte pe umoristul Vlad Muşatescu?
V.M.: Scriitorul şi umoristul la care vă referiţi, întocmai ca şi neamurile, prietenii şi duşmanii săi, nu poate fi „desenat”! Nu intră în nici o dimensiune de hârtie. Chiar stau şi mă întreb de-s zdravăn, de vreme ce şi-acum mă cuget cum e mai corect spus: „nu poate” sau nu „nu pot” fi desenaţi… Păi, dacă nici un acord nu-mi mai iese ca lumea, e clar că ceva nu-i în regulă. De-ar fi fost altminteri, aş mai fi ţinut oare să fiu, neapărat, poet suprarealist şi să mă declar romancier umorist?
D.H.: Cum se numeşte cartea pe care nu aţi scris-o sau pe care nu aţi publicat-o?
V.M.: Scurt si simplu: „Apocalipsa douăzeci”! Dar care-i visul vieţii mele de autor umoristic…D.H.: Ce şanse îi acordaţi literaturii umoristice româneşti în contextul economiei de piaţă?
V.M.: Câtă vreme parizerul concurează la preţ cu o carte, nu poate exista nici o economie de piaţă. Ci, cel mult, una de talcioc, obor sau târg de fiare vechi…

D.H.: Cum se vede dinspre Găgeni fenomenul literar românesc actual?
V.M.: Nu se vede mai defel. Fiindcă nici nu prea există. Cine mai cumpără romane, de vreme ce nici nu are timp să le citească? Darmite să le mai şi cumpere. Iar în privinţa aceasta, din urmă, cu ce?

D.H.: Care credeţi că este diferenţa dintre un scriitor umorist şi unul… normal?
V.M.: Nici o diferenţă. Decât că sunt amândoi la fel de amărăşteni, trişti şi debusolaţi.

D.H.: Cum staţi cu mult-pomenita literatură de sertar?
V.M.: Stau! Am fişe pentru două volume de Memorii aproximative, note pentru romănelul umoristic, Tanti Raliţa Daram Istanbul. Însă le las să mai pritocească, pân’ ce vor dispărea pitecantropii din lumea editorială…
D.H.: A existat un moment în care v-aţi dat seama că sunteţi scriitor umorist?
V.M.: Numai unul? Am ştiut şi am crezut că sunt umorist, încă din vremea când scriam versuri suprarealiste (aproximativ 1940), gen „Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul Gării de Nord”…
D.H.: Există tot felul de tabieturi: unii scriu (scriau) stând în picioare, alţii, îmbrăcaţi festiv, alţii, în pijama etc. Dumneavoastră…? ...
DIN OPERA AUTORULUI: “FIŞĂ SIGNALITICĂ DETECTIVUL AL CONAN DOI”

E bine (şi-o să vedeţi de ce), să ştiţi de la bun început cu cine aveţi de-a face. Mă iscălesc Al Conan Doi. De profesie ziarist şi, în timpul liber, scriitor. 50 de ani. 1,68 m pe înalt, 0,77 pe lat. Iar pe cîntar, 102 (şi ceva) kile (adică 40% peste minimele stasuri în vigoare la Institutul de Endocrinologie, al cărui vechi client am onoarea a fi, de peste douăzeci şi cinci de ani). Nevastă: una şi bună. Semne particulare: fără. În afara celor indicate mai sus, bineînţeles.

Încă din fragedă tinereţe – şi ce mult e de atunci – m-a mistuit patima „lecturării” romanelor poliţiste. După părerea mea, la care ţin, încadrarea romanului de aventuri în genul „poliţist” este o greşită şi minimalizatoare înţelegere a unei mari literaturi.

Pentru a demonstra şi susţine, cu brio, temeinicia acestei convingeri, în ultimii ani am scris vreo şase romane de aventuri. Le consider, împreună cu prietenii mei (autentici), de excepţională valoare.

Pînă astăzi, n-am reuşit să tipăresc nici unul!

Editorii noştri dragi, indispuşi de marele succes la public al unor scriitori ca Dashiell Hammett, Raymond Chandler sau James Hadley Chase, ca să nu mai vorbim de clasici (Agatha Christie, Simenon, Steeman), încearcă probabil să înăbuşe orice

tentativă autohtonă de depăşire a ştachetei.

Numai aşa îmi explic eşecul multiplelor mele strădanii de-a trezi interesul unor redactori ataraxici. Şifonierul din dormitor e burduşit cu manuscrisele mele (în cîte şase exemplare) returnate de casele de editură bucureştene şi din provincie.

Noroc că n-am fost niciodată un individ uşor de călcat în picioare. În primul rînd, din motive de gabarit.

În clipa de faţă, după îndelungi şi sîcîitoare tratative, am obţinut de la redactorul meu şef, care şi el citeşte (în secret) romane poliţiste, un concediu de creaţie. Fără plată. Patru luni, pînă în octombrie. De data aceasta sînt convins că voi învinge cerbicia conspiraţiei din edituri. Mai ales că, nădăjduiesc din toată inima, îmi voi crea cele mai ideale condiţii de lucru.

Penke, nevastă-mea, „bulgăroaica”, după cum o alint eu, şi există aici o apreciabilă doză de adevăr, deoarece e chiar bulgăroaică autentică, se încăpăţînează să nu creadă în şansele literaturii pe care o profesez cu îndîrjire.

Nopţile mele de veghe, cînd stau aplecat deasupra maşinii de scris (în realitate am două, un „Remington Smith-Premier” şi o „Erika”) n-au reuşit s-o facă mai receptivă. În schimb i-au provocat o astenie, cu tulburări neuro-vegetative, ilustrate prin insomnii rebele. Iar eu am căpătat un sănătos complex de vinovăţie, care îmi reduce la minim puţinele ore de somn. Şi, deoarece ţin foarte mult la nevastă-mea, mi-am căutat un refugiu în podul casei, unde mi-am înjghebat un cabinet de creaţie, din cele mai rudimentare.

Vara, curg apele de pe mine, de parcă aş fi un izvor termal; iarna, nici atunci nu-i mai bine. Bat cuiei ...

Sursa: http://vladmusatescu.wordpress.com/

Informatii utile